După ce a ocupat o parte
din teritoriul Georgiei, Rusia anunţă că ar fi dispusă să ne întoarcă
Transnistria, ca „dar” pentru cuminţenia noastră. Medvedev
i-ar fi spus lui Voronin că acceptă ca bază de negociere a viitorului
statut transnistrean chiar „odioasa” lege din 2005, ce le provoacă
separatiştilor crize de furie şi pe care Moscova o numise, la vremea
respectivă, într-un demers foarte supărat, „contraproductivă”. Câtă
generozitate din partea unui proaspăt agresor! Îţi vine să încingi o
„Periniţă” ruso-moldovenească de bucurie. Numai că atunci când
preşedintele Voronin a intrat în unele detalii, s-a observat că
înţelegerea lui cu Medvedev are o bază diferită de ceea ce spune legea
din 2005. Aceasta, de exemplu, nu stabileşte că viitoarea unitate
autonomă a raioanelor din stânga Nistrului se va numi „republică”, ci
stipulează că procesul de negocieri „cu privire la statutul juridic
special al Transnistriei” se desfăşoară „după îndeplinirea condiţiilor
privind demilitarizarea”, în special evacuarea trupelor şi armamentului
de pe teritoriul RM, şi „după formarea, în Transnistria, a unui sistem
al puterii alese în mod democratic”. Voronin însă n-a suflat nici un
cuvânt despre retragerea trupelor ruse şi celelalte condiţii.
Pe
de altă parte, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, l-a contrazis
indirect pe preşedintele RM, declarând, că „părţile în conflictul
transnistrean sunt dispuse să se întoarcă la planul Kozak din 2003”.
„Nici un conflict nu este atât de aproape de momentul reglementării,
cum este conflictul din Transnistria. Practic toate părţile implicate
în conflict sunt acum convinse de necesitatea revenirii la principiile
care, în 2003, erau cât pe ce să se materializeze în acorduri. Noi
lucrăm în această direcţie cu Chişinăul şi Tiraspolul, cu observatorii,
sper că vom progresa şi aceasta nu ne va lua mult timp”, a mai declarat
Lavrov.
Cine minte, Voronin sau Lavrov? Sau şi unul şi altul, din diverse motive?
Dacă
Moscova mizează pe faptul că Chişinăul şi Tiraspolul vor ajunge la o
înţelegere, înseamnă că Moscova nu doreşte de fapt reglementarea. Dacă
ea crede că va impune, cu ajutorul UE şi SUA, un plan Kozak II, adică
federalizarea RM, aceasta înseamnă că Bernard Kouchner, ministrul
francez de Externe, are dreptate: RM este în pericol. Trebuie să
explicăm lumii de ce un asemenea „dar” al Rusiei nu poate fi acceptat.
Trebuie convinşi şi ucrainenii de acest lucru. România are şi ea un rol
important de jucat în culise.
Dacă Moscova doreşte să ne
dăruiască ceva, să ne „dăruiască” retragerea trupelor şi
internaţionalizarea forţelor de pacificare. Despre aceasta ea însă nu
suflă nici o vorbă. Până şi comentatorii ruşi sunt sceptici în privinţa
dezlegării nodului transnistrean în condiţiile actuale. Ideea că
Moscova încearcă pur şi simplu să folosească RM pentru a-şi farda faţa
schimonosită de ură şi furie imperială nu e lipsită de sens.
Într-un
gest de avocaţie comunistă, Iurie Roşca afirmă că întâlnirea cu
Medvedev ar fi fost planificată mai demult şi, prin urmare, să nu
căutăm sensuri simbolice acolo unde ele lipsesc. Dar simbolismul nu
tocmai măgulitor pentru demnitatea prezidenţială, pentru reputaţia RM
nu poate fi eliminat printr-o declaraţie neconfirmată de nimeni.
Persistă impresia că Voronin a fost chemat la Soci, în toiul unei
confruntări continentale, ca „material ilustrativ”, pe post de „băiat
bun”, care merită stimulat, în contrast cu „băieţii răi”, „fascişti”,
de tipul lui Saakaşvili, care vor fi pedepsiţi cu toată forţa pumnului
imperial. Prin afirmaţiile şi promisiunile de a contribui la găsirea
unei soluţii în conflictul transnistrean, Medvedev demonstra lumii
întregi că „vulturul” rus este „paşnic” şi „generos”, că el nu mănâncă
păsărelele „neutrale”, ci doar pe cele care aspiră la blocuri militare
străine, cum este NATO. Nu e pentru prima dată când Voronin este
folosit de Rusia ca exemplu, în rolul de „băiat cuminte”, stropşindu-se
în acelaşi timp la Saakaşvili. Întâlnirea cu preşedintele RM, care avea
aerul de şcolar pilduitor, era pentru preşedintele rus ca un fel de
cireaşă pusă pe tortul triumfului imperial.
Departe de noi gândul de
a atrage asupra RM mânia Rusiei sau de a ne jertfi pentru interesele
Georgiei. Însă nici jucărie în mâinile lui Medvedev nu e bine să fim.
Rolul de marionetă în spectacolul postbelic al Moscovei nu ne onorează.
Un minim de demnitate e obligatoriu. Nici chiar în scopuri electorale
nu trebuie să uităm despre aceasta. Faptul că Voronin, în situaţia
vasală în care se află, nu a scăpat prilejul să tragă jăratic la turta
PCRM, spunând că abia după 2001, Chişinăul a renunţat la intenţiile de
a folosi armata pentru a-i pune la punct pe separatişti, denotă nu
numai lipsă de demnitate, dar şi de patriotism.
Demnitatea şi
interesul RM cer ca autorităţile RM să nu mai participe la jocurile
perfide ale Rusiei şi să condamne recunoaşterea Osetiei de Sud şi a
Abhaziei, aşa cum a făcut în cazul Kosovo. Şi, fără a rupe relaţiile cu
Moscova şi Tiraspolul, fără a se retrage de la masa negocierilor, să
lucreze pentru a spori atractivitatea RM, în speranţa unor vremuri mai
bune.